Limitele autorităţii profesorului

De cele mai multe ori, atunci când sună de intrare, cum se spune în folclorul şcolar, pornim spre clasa de curs gânditori la ceea ce avem de făcut, încrezători în succesul demersului didactic, sperând că vom reuşi să organizăm activităţile de învăţare astfel încât dintr-o colaborare bună cu elevii să fim cu toţii câştigaţi din mai multe puncte de vedere: cognitiv, emoţional, atitudinal, motivaţional şi încă altele. Doar că pentru a realiza o colaborare eficientă este necesar să fie statornicite anumite repere, să fie negociată interacţiunea didactică într-o zonă a convenabilităţii rezonabile. Aceasta poate însemna că ne aşteptăm să aibă loc tot ce este firesc să se petreacă într-un spaţiu dedicat educaţiei, ca urmare a adoptării unor convenţii de lucru, de la elementarele reguli de bun-simţ până la respectarea normelor impuse prin Regulamentul de Ordine Interioară al şcolii.

Am aflat de curând punctul de vedere al unui elev, care spunea cu părere de rău că deşi fusese interesat de studierea materiei în cauză, se străduise să fie atent la ore, totuşi nu era mulţumit de achiziţiile sale cognitive, iar motivul fusese acela că în clasă era mai degrabă gălăgie, numărul celor dezinteresaţi privind desfăşurarea orei fiind mai mare decât cel al interesaţilor. Mai trist, aşa cum reieşea din relatare, a fost că profesorul nu a reuşit să se impună, să facă ordine în clasă, fiind de-o bunătate care îi submina autoritatea. Bun în sens de cumsecade? Dar, în fapt, cum-se-cade să se comporte un profesor astfel încât obiectivele educaţionale să fie atinse? De ce fel de autoritate mai poate face uz profesorul pentru ca totuşi demersul său didactic să rămână unul deschis, concordant cadrelor civilizat democratice ale unei societăţii postmoderne?

Când înscrie absenţe şi note în catalog ar putea fi vorba despre o autoritate formală; în mod legitim, dascălul este cel care decide dacă un elev a promovat sau nu la materia pe care el o predă, poate administra sancţiuni în conformitate cu regulamentul şcolar, poate lăsa corigent sau, mai rău, chiar repetent un elev care nu performează conform aşteptărilor, nu răspunde cerinţelor date de standardele de evaluare specifice disciplinei studiate. În fapt însă, o serie de mulţi alţi factori intervin astfel încât autoritatea dată de respectarea regulilor devine de formă, adică lipsită de conţinut real. De exemplu, intersectarea cu diferite interese de politică educaţională locală (de la să dăm încă o şansă, poate se îndreptă, să nu pierdem elevi până la să avem în şcoală o promovabilitate de 100%); coliziunea bruscă cu autoritatea directorului, a inspectorului etc.

Respectarea aspectelor formale poate induce uneori impresia de rigiditate comportamentală, de tipul remarcilor nemulţumite ale elevilor care observă că profesorul niciodată nu uită să consemneze absenţele în catalog. Ignorarea dimensiunilor formale ale activităţii didactice nu este o dovadă bună de flexibilitate, deşi mai există situaţii în care unii dintre profesori îşi arată disponibilitatea pentru a construi o relaţie prietenoasă cu elevii lor, uitând să treacă absenţele, dându-le şansa să îşi mărească o notă luată la o lucrare scrisă prin prestaţii ulterioare orale etc. Se ajunge uneori la o negociere păguboasă educaţional, de tipul dacă notele sunt mici, le mai treceţi în catalog? Dar, desigur, nu este pedagogic ca un profesor să îşi facă din notă o armă, el trebuie să utilizeze alte metode de persuasiune asupra unui elev, care, într-un fel sau altul, nu se conformează rigorilor şcolare. S-au dus vremurile în care profesorul controla cu mână de fier clasa de elevi, amesteca printre criteriile de evaluare simpatia sau antipatia pe care le purta discreţionar unuia sau altuia dintre elevi, pedepsea într-un mod aleator etc. Pe de altă parte, nici stilul permisiv, de o neimplicare a dascălului, soră cu indiferenţa, poate cu scopul de a nu se expune unui consum psihic exagerat, care să-l ducă spre o epuizare profesională rapidă (burnout) nu constituie o soluţie optimă din punct de vedere pedagogic. Nici de principiu nemulţumit, mereu critic şi impunător, dar nici mulţumit de activitatea elevilor, chiar înainte ca aceştia să o realizeze (ca în situaţia în care pentru a-i încuraja profesorul spune elevilor ceva de genul acesta: sunt sigur că o să vă descurcaţi, o să reuşiţi să faceţi un proiect foarte bun pentru că voi sunteţi copii deştepţi etc.).

Pentru o dezvoltare echilibrată a elevilor este nevoie de impunerea unor limite comportamentale? Cu siguranţă, da! Dacă acestea sunt depăşite în mod frecvent, sunt încălcate cu bună ştiinţă uneori, oare mesajul pe care elevul îl înţelege este unul util privind integrarea lui funcţională în societate? Interesul pentru păstrarea limitelor (nu de limitare) decurge din trebuinţa de siguranţă. Dacă un elev nu ştie ce este permis şi ce nu se cuvine să facă, mai devreme sau mai târziu, nu se va mai afla într-un mediu sigur emoţional, acţional etc.

Suntem de acord că trăim într-o societate în care cultivarea deprinderii pentru respectarea normelor, de la cele ale Codului rutier la plata impozitelor şi participarea la vot, este absolut necesară.

Aşa cum ne-am obişnuit, considerăm că directorul şcolii este un expert în management educaţional, parte din corpul naţional de experţi. Dar profesorul de la clasă poate fi considerat un expert? Care este domeniul său de experienţă? Cel al disciplinei pe care o predă? Este cumva expert în predare-învăţare-evaluare ca îndeletnicire cotidiană?

Poate fi considerat un profesor cu autoritate un dascăl debutant sau autoritatea este consacrată doar prin experienţa acumulată în timp la clasă? Depinde, desigur, de fiecare om în parte, de stilul său pedagogic.

O concluzie se impune totuşi cu mare uşurinţă: un profesor lipsit de autoritate în faţa elevilor săi va atinge cu dificultate obiectivele de formare şi educare asumate prin fişa postului. Interesul pentru articularea unor relaţii bune profesor-elevi, cu rol de influenţare şi motivare pozitivă nu ar trebui să submineze autoritatea adultului. Absenţa autorităţii profesorului care nu ţine clasa în mână, nu se impune în faţa elevilor – cum se spune – are efecte dintre cele mai diverse, dar pe care cu siguranţă elevii le sesizează. Uneori chiar se plâng de faptul că lipsa de autoritate a dascălului le-a îngreunat înţelegerea, motivaţia pentru a participa la ore etc. Scuza frecventă este de tipul: este gălăgie la oră, nu prea se înţelege explicaţia şi aşa mai departe.

Cum reuşeşte fiecare dintre noi să îşi desfăşoare cu succes activitatea didactică la clasă depinde de mulţi factori, de la personalitatea profesorului la egregorul clasei. Oricum, pare că autoritatea este pusă sub semnul întrebării la fiecare oră de curs, se negociază, se pierde sau se câştigă. La fel şi prestigiul unui profesor, se dobândeşte greu şi se pierde uşor. Dar şi elevii, şi părinţii acestora apreciază un profesor care are acel tip de autoritate care face ca demersul educaţional să fie unul reuşit.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti
http://www.tribunainvatamantului.ro/limitele-autoritatii-profesorului/

Stimularea creativității elevilor în școala modernă

     Societatea are nevoie de oameni care comunică creativ, care fac faţă schimbărilor, se adaptează uşor la tot ce este nou, îşi asumă responsabilităţi, valorifică oportunităţile în mod creator şi găseasc variate soluţii de rezolvare a problemelor actuale.
      Elevul creativ înţelege lecţiile, prelucrează materialul şi se poate detaşa de informaţie,expunând-o într-o manieră personală, vine cu explicaţii proprii asupra fenomenelor, vine cu idei „nelalocul lor”, găseşte soluţii neobişnuite (este original), plin de sine, vrea să ştie tot ce se petrece (este curios), povesteşte istorii mai mult sau mai puţin adevărate (este imaginativ, fantezist), găseşte utilizări neobişnuite ale obiectelor, este veşnic preocupat de ceva (este activ), îi place să organizeze jocuri în timpul recreaţiei (are iniţiativă şi este dominator).
       În activităţile extraşcolare, copilul creativ este perseverent şi tenace până la încăpăţânare, cu spirit de observaţie, manifestă nemulţumire creatoare tot timpul, propune mereu ceva spre îmbunătăţire, este curios, cu tendinţa de informare, are interese multiple, are tendinţa de a-i domina pe ceilalţi, are un fond emoţional bogat, este sensibil, trăieşte intens, are încredere în sine, se autoapreciază destul de corect, nu-l deranjează situaţiile neclare – tolerează ambiguitatea şi o valorifică, nu se mulţumeşte cu prima formă a produsului activităţii sale, îl îmbunătăţeşte şi îl cizelează, preferă tovarăşi de joacă de alte vârste, mai mari sau mai mici.
      Activităţile derulate trebuie să angajeze, să ghideze, să determine şi să motiveze elevii să se implice în obţinerea propriului succes. Dacă elevii simt că celorlalţi le pasă de evoluţia lor şi se simt încurajaţi să muncească mult pentru îndeplinirea rolurilor şcolare, sunt motivaţi să facă tot posibilul pentru a învăţa să citească, să calculeze, să-şi dezvolte alte aptitudini şi talente şi să rămână la şcoală.

      Cred că este vital să-i învăţăm pe elevi cât de importantă este asumarea responsabilităţii personale pentru ceea ce fac cu timpul lor. Poţi face o mulţime de lucruri cu adevărat importante doar atunci când ai parte de de momente în care se juca cu imaginaţia realizând lucruri uimitoare, bazându-ne doar pe suportul necondiţionat al celor care îi iubesc. Ei trebuie să înţeleagă că toţi avem nevoie de astfel de momente, mai ales atunci când suntem implicaţi într-o muncă creativă.

Relația profesor-elev

 “Dacă elevii văd în professor genul de fiinţă umană şi social la care aspiră ei înşişi să devină, atunci profesorul le-a oferit un cadou care poate rivaliza cu orice predare formal a noţiunii de rol social” David Fontana 

       Atitudinile profesorului faţă de procesul instrucţional şi faţă de elev, reprezentările sociale cu care operează, modul în care percepe elevii, autocunoaşterea, concepţia despre viaţă şi despre lume şi viaţă, satisfacţiile şi insatisfacţiile personale, constituie ceea ce specialiştii numesc „agenda ascunsă” sau curriculum implicit. Elevii învaţă implicit să se raporteze la actul învăţării în sine, cu blazare sau cu entuziasm, cu siguranţă sau cu îndoială, cu superficialitate sau cu simţ de răspundere, aşa cum receptează ei atitudinea profesorului faţă de activitatea pe care o desfăşoară. O mare cantitate de informaţie cu privire la aşteptările profesorilor cu privire la ei este codificată în mesaje nonverbale (încrederea sau neîncrederea în capacităţile lor) şi determină răspunsuri nonverbale (plictiseală, descurajare, frustrare sau optimism şi disponibilitate pentru efortul aşteptat de la ei), influenţând elevii mai mult decât cele verbale.

    Un bun învăţător trebuie:

• să cunoască elevii şi mediul socio – cultural din care provin; 

• să acorde atenţie dinamicii clasei; 

• să selecteze şi să îmbogăţească reprezentările existente; 

• să înceapă prin a explora şi descoperi ce deja copiii ştiu; 

• să comunice eficient pentru a conştientiza sarcinile de predare; 

• să dialogheze, nu să transmită doar simple informaţii. 

• să exerseze abilitatea de interpretare şi observare a comportamentelor; 

să găsească metode şi procedee de stimulare a învăţării diferenţiate şi individualizate.    

   Profesorul este artistul care modelează şi stimulează creator gândirea copilului. De el depinde dezvoltarea ulterioară a copiilor. 

    Educaţia contemporană trebuie adaptată vârstei copiilor, pentru a le stimula interesul şi pentru a atinge obiectivele propuse. În opinia mea, acest lucru presupune împletirea unor elemente de joc, de voie bună, cu informaţii utile despre viaţa şi activităţile copiilor de pretutindeni. Atunci când elevii învață altfel, devin mai creativi, mai motivați, conștientizează că se pot afirma prin munca lor, că pot coopera cu ceilalți, că au oportunități de învățare diferite, în contexte noi.

Ce știu și ce știu să facă profesorii de succes…

Există oameni și oameni, părinți și părinți, profesori și profesori… Cu toții ne reamintim din anii de școală profesorii de succes, cei care și-au pus – într-un fel sau altul – amprenta asupra dezvoltării noastre. Îi ținem mai puțin minte pe cei care veneau la școală ca la un serviciu oarecare. Unii aveau vocație, alții se străduiau mult; existau și cei care nu aveau nici vocație și nici nu depuneau prea mult efort. Dacă îi mai țineți minte pe cei din ultima categorie vă încărcați memoria degeaba: cel mai bun loc pentru ei este în vastul ținut al uitării.
Profesorii de succes sunt „constructori”de destine, nu doar persoane care vin la școală pentru a transmite informații elevilor (similar cu rolul celui care îți livrează un produs pe care l-ai comandat). Profesorii de succes sunt cei care îi fac pe elevi să plece de la școala cu zâmbetul pe buze și să se întoarcă fericiți a doua zi. Profesorii de succes sunt cei care știu că au ales această carieră pentru rolul imens al profesiei didactice în societate (chiar dacă societatea recunoaște acest lucru sau nu!). Zilele trecute o studentă care prezenta un proiect mi-a reamintit această perspectivă prin prisma facultății pe care o absolvise: în Japonia singurele persoane care nu trebuie să se încline în fața împăratului sunt cadrele didactice – ca o recunoaștere a importanței lor.
Cum arată însă un astfel de profesor? Credința noastră este că în primul rând – dincolo de materia pe care o predă – un adevărat dascăl îi face pe elevi să aibă încredere în sine, să iubească școala și să aibă valori profunde care le vor canaliza destinul de aici înainte. Eppler (2007) ne povestește o întâmplare care arată cât de important este un lider pentru oamenii lui. Iar profesorul trebuie să-și asume acest rol: de lider al dezvoltării elevilor cu care lucrează. Revenind la povestire, autorul ne spune că aflându-se în vizită în cadrul unei companii a remarcat un tânăr care tundea foarte implicat peluza din fața instituției. Curios, Eppler l-a întrebat ce îl face să fie atât de conștiincios. Răspunsul tânărului nu a întârziat să vină: președintele companiei îi spusese că munca pe care o făcea el (să tundă peluza) este cea mai importantă din toată firma pentru că potențialii clienți intrau în contact prima dată cu exteriorul instituției și apoi cu interiorul acesteia (ori o imagine bună este un prim pas în atragerea/păstrarea acestor clienți). Până aici nimic spectaculos, dar autorul ne spune că tânărul era al cincilea om care afirmase că președintele companiei considera munca depusă de el ca fiind cea mai importantă din întreaga organizație.
Similar orice profesor trebuie să îi facă pe toți elevii săi să se simtă importanți. Fiecare elev să considere că dascălul îl prețuiește, că se implică în viața lui, că îi pasă de el și că are încredere în viitorul lui. Să ne gândim câteva clipe la acest lucru și să analizăm cadrele didactice pe care le cunoaștem: câte dintre ele se încadrează în acest profil?
Și asta nu este tot. Profesorii de succes au încredere în elevii lor, îi cunosc și îi prețuiesc pe toți. Dar, mai mult decât atât, le oferă și o viziune, le oferă sprijin în încercările lor, le oferă tot suportul lor. Gass și Seiter (2009) ne aduc în atenție o altă povestire la care merită să reflectăm. Propriu-zis este vorba despre doi oameni care umpleau tipare de lemn cu paie și pământ (pentru a face o formă de cărămidă rudimentară). Unul dintre ei oftează la întrebarea adresată „ce faci aici?” spunând că face ceea ce se vede cu ochiul liber, umple tipare de lemn cu paie și pământ. Cel de-al doilea muncitor vede lucrurile cu totul altfel: el spune că face parte din o echipă care construiește o catedrală!
Și acum ne punem întrebarea: la școală elevul se duce ca să umple tipare de lemn sau să construiască o catedrală? Ce motivație am sădit în sufletul lui? L-am ajutat să construiască un vis sau i-am interzis să viseze?
Ion-Ovidiu Pânișoară

Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

https://performante.ro/profesorii-de-succes-motivatie

Profesorul „Zâmbet” – un profesor pe care îl vreau și eu la clasă!

Sistemul de învățământ este într-o fără de sfârșit schimbare, profesorii se plâng de birocrație, în media apar derapajele, părintele se confruntă cu probleme și înfruntă temeri atunci când își duce copilul la școală. Toate aceste aspecte compun un mozaic în care nimeni nu se mai regăsește, o imagine gravă, fără zâmbet și avem impresia că mergem haotic ca într-un labirint în care nu mai avem ieșire.
Iată de ce, în interiorul multiplelor schimbări și probleme trebuie să găsim un fir călăuzitor, trebuie să știm ce le spunem profesorilor, elevilor, părinților, decidenților, societății. Ce poate să facă profesorul ca lucrurile să intre pe un făgaș normal – indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul lui și în jurul școlii?
Pentru a da un răspuns o să aduc în atenție o cercetare interesantă. Este vorba despre studiul lui Hart care a cuprins o analiză a 3725 de elevi din clasele terminale de liceu. În fapt autorul dorea să afle ce caracteristici trebuie să aibă un profesor care „place” și ce caracteristici are cel care provoacă probleme. Iată ce face profesorul care îi face pe elevi fericiți:
ajută elevii în activitatea de învățare;
le explică lecțiile,
oferă sarcini clare și
folosește exemple în predare.
Dar mai mult decât toate aceste caracteristici – profesorul care „produce” fericire este cel care are simțul umorului dezvoltat și … zâmbește. La polul opus, profesorii care erau respinși de elevi erau ”incapabili să se exprime clar, arătau superioritate, distanțare, aroganță”. Și nu numai atât: acești profesori erau permanent ” supărați, ursuzi, morocănoși”.
Iată un lucru simplu după care putem avea o schimbare care să conteze în învățământ. Un lucru simplu care se află în „mâna” profesorului, o schimbare care se poate face nu de mâine, ci chiar de astăzi. Zâmbiți dragi profesori când intrați în clasă, priviți cu drag spre copii și copiii o să fie fericiți. Un profesor care zâmbește are mai puține probleme de indisciplină, elevii sunt mai atenți la oră și sunt … mai fericiți. Pentru mine fericirea copilului la școală este motorul pentru o școală de calitate. Toate celelalte: învățarea, motivația, performanța – o să vină de la sine!

Ion-Ovidiu Pânișoară

Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

https://performante.ro/profesorul-zambet-un-profesor-pe-care-il-vreau-si-eu-la-clasa

Learning to Teach in Practice: Finland's Teacher Training Schools

Top 10 Reasons FINLAND Has the World’s Best SCHOOL SYSTEM